LUME, LUME

Văd rătăciţi şi nestatornici,

De viaţă fără un destin,

De oameni goi, mereu datornici,

De cei ce nu ştiu de-un festin....

VIS DE IARNA

Şi când mă trezesc din visare,

Tot somnul pufos şi pierdut

Mă trage înapoi, în neştire,

Spre acelaşi dor neştiut.

Pierdută-n miresmele blânde,

Ca floarea de colţ din pustiu,

Aştept somnul, fără osânde,

Şi tot ce e mort, să fie viu...

Căci viu, pot spera în iubire,

Tot viu, pot să fiu ce am fost,

Trăgând de ea în neştire;

Nu vreau să răman fără rost...

COLIND RATACIT

Colindul ce-l cătam departe

era aici, din vremi străvechi,

era acasă...

 2011-12-27

LEAC SAU PEDEAPSA

COLINDUL PAGAN

Când mama își pune copilul la sân,

Ingerii-i cântă colindul străbun.

Cand mama isi lasa pruncul orfan

Colindul devine fals si profan.

Cand mama ii citeste de paradis,

Colindul cel sfant coboara in vis,

Cand mama il lasa, strain, pe la porti,

Colindul pagan il rupe de toti.

Cand mama isi mangaie pruncul iubit,

Ingerii-i canta colindul vrajit.

Cand mama-si alunga copilul de-acas,

Colindul pagan e tot ce-a ramas.

Cand mama a ajuns sa se-nalte la cer.

Toti ingerii colinda Leru-i ler.

O poarta pe pajisti de flori, si ca-n vis,

Refrenul vrajit tot ei l-au deschis.

Colindul cantat nu este pagan,

Este unul sfant si eu il ingan.

DE CE

De ce ai fi tu cel fără vină,

Fără păcat și fără rușine,

Că-n noi este ura ca o rutină,

Nu mai e loc de a face și bine.

De ce ai fi tu cel fără țară,

Fără părinți și locul străbun,

Că-n noi este vrajba stăpână și fiară

Ne-nvață să urâm tot ce-i bun.

De ce ai fi tu cel fără apă,

Fără pământ și locul de veci,

Că-n noi a-ncolțit blestemul de mamă;

Doamne, iartă-ne, ca prea ne încerci.

Eli Gîlcescu

DARURI DE CRACIUN

Poarta deschisa de un minunat discipol si casa toata pregatita anume pentru marea sarbatoare, ca sa poata patrunde usor, sa guste, din frumusetea tinereasca si copilareasca, si cea care a insemnat lectie si model de urmat. Pentru ca acolo, exista miscare intr-un spatiu unic, pur romanesc si ceva ce o lega de amintiri, o captiva cu povestile adevarate, cu lectiile de viata, cu ghiozdanul de gradinita, plin cu jocuri si cantece, cu bradul impodobit, mult mai devreme decat era in vremurile copilariei ei. A fost mama si bunica pentru trei zile, caci nu puteau porni pe drumul colindelor si nici in bucataria traditionala, fara s-o aiba ca deschizatoare de traditii si bucurii, de aprindere a candelei, caci, pana la urma, era nevoie si de o declansare a luminii, de catre omul matur, poate ca si intelept. Si tot lui i s-a oferit sansa de a fi iar copil, dar un copil rasplatit din plin cu atentii si cu jucariile de care a dus lipsa in vremurile ei. Si ce bucurie pe fiinta cea blanda, dar nedumerita de atata rasfat, minunandu-se de bunastarea din casa, de lectiile ei, care au prins rod bogat, pentru darul cel mai frumos, minunea minunilor, Brody. Si lumina din suflet a inceput sa se reverse in toata incaperea, reflexia ei sa prinda contur, sa apara alte ganduri, fara de care nu exista sarbatoare: gandul la mama si gandul la tata, gandul la cozonacul de acasa. Si ca dorul sa treaca usor, am incropit ceva romanesc, cu mirosul specific, si pentru o vreme, ne-am simtit acasa, atingand, in gand, mainile harnice ale mamei, sarutandu-le si rostind printre lacrimi: Multumesc, mama! Iar ea, invatatoarea de ieri, coplesita de prea multa iubire, obosita de drumul lung al vremii, dar fericita pentru darul neasteptat, nu putea decat sa sopteasca, stapanindu-si emotiile: Multumesc, Rodica! Darul tau se vrea pastrat, pentru vecie, in locul cel mai de pret, inima mea.

Andrei Plesu : Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora

Andrei Plesu : Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora

DARURILE OAMENILOR

 A citi numai literatura universala sau numai scrierile unor scriitori celebri este  un snobism cultural sau un banal epicureu…

Iata ca, am si alte opinii, cu deschidere spre cei ce au ce spune, caci provin de undeva si vor sa lase ceva, chiar celor putini sau multi, apropiati sau indepartati, ca parte a istoriei personale. Asa cum bancile iti acorda credit in functie de istoricul tau (cat mai “autentic” si fara”mazgalituri”), asa si cititorul este cel ce va da credit povestirilor normale si adevarate… Daca ceva este important in societate, omul trebuie sa fie pus la curent si invers: ceea ce este important pentru o persoana poate fi parte a societatii intr-o monografie si poligrafie… Am depasit perioada scrierilor autorizate, ale povestilor impuse, ale bibliografiilor obligatorii… Oare mai exista asemenea bibliografii? Fiecare sfarsit de an scolar era ca o povara pentru toata vacanta care ma insotea si-mi otravea fiecare dimineata insorita, ma teroriza acea lista, traiam mereu cu teama, aveam cosmaruri, si timpul era prea scurt, si temele pentru vacanta erau numeroase, si la literatura, si la matematica…

Iar eu eram un om normal, un copil. Vroiam sa ma bucur de vacanta, sa citesc, fara a mi se impune, sa scriu, fara a mi se dicta, sa cant, fara a avea un dirijor, sa dansez, fara a avea un profesor de dans… Era vacanta mea, propria mea vacanta, cu frumusetile ei si care nu se mai intorcea, era pana la urma sursa mea de amintiri curate, fara manipulare din afara. Aveam o singura directie: casa parinteasca; o singura tinta: gradina cu visini; o singura iubire: muzica; o singura rugaciune: sanatatea… Astazi, sunt sub asediul scrisului, singurul mod de a-mi prelungi bruma de sanatate care mai exista si pentru care ar trebui sa fac inchinare in fiecare dimineata si in fiecare seara, sa mi se intretina puterile…

Asa, am cunoscut omul frumos, Dan Puric, care a jucat pe scena roluri despre oameni si daca n-ar fi scris, eu nu i-as fi cunoscut eroii si sfintii care ii erau atat de aproape, indemnandu-ma, subtil, sa ies din “pacatul uitarii”; n-as fi aflat despre Nicolae Popescu, om simplu, dar atat de bogat sufleteste. Cutreierand prin gradina lui, i-am descoperit acea demnitate a frumosului si eleganta a simplitatii. Nu as fi aflat despre marele George Isac, matematician stralucit, dar si un poet desavarsit, pe gustul si intelesul celor suferinzi de doruri si mistuiti de amintirile din copilarie; n-as fi dat peste poeziile lui Doru Fometescu, medic si poet apolinic, sensibil, provenind dintr-un tinut de basm, cel al Ciupercenilor, mereu inspirat, abordand o tematica variata. Iar Petru Olosu, inginer de profesie, este unul din miile de legatari testamentari ai istoriei motilor, cu o bogata activitate literara despre identitatea omului modern, luptand cu condeiul si adevarul istoric. Acesti oameni au desfintat barierele impuse, au rupt zagazul tacerii, ca gandurile si amintirile sa se reverse si sa patrunda, nestingherite, in sufletul meu, pe aripile vesurilor minunate. Si acesta a fost marele privilegiu, de a ma alege cu aceste daruri minunate ale acestor oameni  care ma sustin impotriva singuratatii prezentului, redesteptand dorinte si sfintind dragostea, daruindu-i menire, maretie si slava. Cu ei, timpul devine statornic, cunoscandu-l si preamarindu-l. Simturile lor au dat pe dinafara, abandonand tacerea si fara sa poata afla, ei au prieteni peste tot; datorita lor, istoria se scrie incet si bine… Si multi ca ei sunt, oameni normali care pot sa-si scrie propria poveste. Mersul acestora este mereu in linie dreapta, ca la Epictet, avand o singura directie: idealul; o singura atitudine: demnitatea; o singura frumusete: gandul bun in orice clipa; o singura dorinta: perfectiunea si apropierea de Dumnezeu.

                                       

   2011-12-06

Fratele mai mare

A gustat, din plin, din toate delciile vieții. Căci numai la ele îi era gândul când cita din Mircea Eliade (în acea vreme, interzis), riscând să piardă tot. Era nevoie de compromisuri, pe care el refuza să le facă. A zburat atât de sus, cu propriile aripi, dar puţini au fost cei care l-au apreciat. Totul era în lumină și nădăjduia ca aceasta să țină o veșnicie, căci din lumină se hrănea și prindea puteri. Ura noaptea, când puterile-i scădeau. Născut pe 21 martie – stejar – sub care nu creşte iarba. Mereu sub aripa lui Cupidon, savurând fiecare plăcere.
A terminat două facultăţi (pe vremea aceea era un lucru rar). Îşi găsea fericirea în preajma cărţilor pe care le devora. 
Era ceea ce era şi nimic altceva. Iar eu am trăit atât de puţine clipe lângă cel care a fost fratele mai mare, Iuliu.

Eli Gîlcescu

Face broderii cu masini fabricate în 1876

Face broderii cu masini fabricate în 1876

PRIETENI DE IERI SI DE AZI

Omul traieste ca sa infaptuiasca, printre atatea lucruri minunate, si lucruri mari, de care sa fie mandru. Prietenii mei de ieri si de azi au infaptuit aceste lucruri, i-am admirat pentru ceea ce fac, pentru reusitele lor, dar si pentru bucuriile lor. Caci fiecare zi este un dar de la Dumnezeu, fiecare clipa, petrecuta alaturi de cea care le-a adus lumina si fericire fara margini, minunea vietii lor, merita traita intens, ca amintirile sa fie bogate, in acel colt de rai, unde exista viata si iubire. Ne-am intalnit dupa multi, multi ani, dar legaturile s-au reinnodat rapid. Ce bucurie! Era gata - gata sa ma podideasca plansul. Alaturi de ei am petrecut clipe minunate si amintirile m-au coplesit. Inima a inceput sa-mi bata cu putere. Stiam ca despartirile sunt triste si dureroase, dar revederea cu cei dragi este la fel de emotionanta si nu mai puteam sa-mi stapanesc emotiile, cuvintele nu se mai auzeau, parca izvorul lor a secat. Dar pentru scurt timp ca, deodata, ne-am pornit sa povestim si avalansa cuvintelor era de neoprit. Lacrimile s-au zvantat. Politetea prietenilor mei am resimtit-o la fel de incantatoare ca in vremurile de odinioara, numai ca decorul era altul. Un loc plin de lumina si stralucire, in care isi mangaie si dezmiarda prietenii de ieri si de azi, cu generozitate. Iar eu sunt printre cei favorizati de soarta si azi, nu am cuvinte sa-mi exprim bucuria revederii, sa le multumesc pentru ospitalitate si sa ma rog pentru alte asemenea bucurii, calauzindu-mi pasii spre aceste locuri binecuvantate de Dumnezeu. Caci ei au invins prin munca, dar prin iubire si-au pastrat prietenii… Iar cea care a facut puntea dintre noi este, la randul ei, sotie si mama (Simona). Prin ea, i-am cunoscut familia, pe atunci, intr-un apartament de bloc, la parter, vizavi de scoala, si unde gaseam caldura din belsug, izvorata parca din mijlocul camerei, dintr-un radiator improvizat. Asa petreceam cateva ceasuri, ca doua surori, incalzindu-ne si povestind vrute si nevrute, ca, mai apoi, sa purcedem la drum, eu spre casa, iar ea la serviciu. Era minunat. Si drumul cu masina (o Dacie care mai trebuia impinsa cateodata), mi se parea minunat, facandu-ne sa uitam de frigul care se cuibarise iar in oase, dar ne dadea senzatia de caldura si isi facea treaba cu sarg. Si sufeream frigul impreuna cu atata veselie, ceea ce facea ca sa ne apropie. Astazi, lucrurile stau neasteptat de bine. In curtea casei, e parcata o altfel de masina, ca semn al bunastarii acumulate, cu multa munca, si sustinuta de perseverenta. Acestia sunt prietenii mei de ieri si de azi, inzestrati cu o frumusete umana rar intalnita in zilele noastre, frumusete care se rasfrange si asupra chipurilor lor, scaldate intr-o lumina cereasca. Toata faptura lor exprima o viata fara josnicii. Cu ei, am suportat mai usor suferintele vietii. Faceam haz de necaz. Cele cateva clipe petrecute in compania prietenilor mei de ieri si de azi au fost pentru mine un vis frumos si care as fi vrut sa nu aiba sfarsit. Ei sunt aceiasi, plini de verva si de rod continuu, iar eu ma rog sa ajung iarasi pe aceste meleaguri, in mijlocul lor si sa ma infrupt cu o portie de prietenie adevarata, consfintita de trecerea timpului si sfintita de roua norocului.

Altfel

Să renunți la viață, să renunți, să invoci cerul și pământul, sfintele moaște, să te lași pradă hazardului

Eli Gîlcescu

BUNA, CE FACI?

Pe aici, toamna este minunată. Iarba încă se încăpățânează să fie verde, frunzele copacilor sunt zugrăvite în culori și nuanțe de roșu, maro, galben… După o plimbare, gustând din plin din splendorile acestui sfârșit de anotimp, un regal sublim, extraordinar, straniu, dumnezeiesc, miraculos, privit și trăit la intensitate maximă, într-un nimb de armonie și lumină, cu un rol magnific, complex, oferit de un discipol eminent, Dana Voicu. Nu seamănă cu nimeni, nu pot să-i găsesc correspondent în teatru sau cinematografie – ea este unică, unic și rolul care se constituie în reper pentru toate câte vor urma. Am văzut-o scăldându-se în ruinele unei mari iubiri, clădită în timp, dar prăbuțită, azi. Aș spune, o iubire fără iubit. În preajma ei nu se mai află niciun bărbat care să-i insufle o pasiune din acelea cărora femeile cad pradă. Și atunci, se mânia, se învinovățea, se repezea la fiul ei, la soțul ei, pe toti îi considera vinovați de viața ei fără perspective, de întâmplări, de interes… Nu se putea bizui pe nimic, nici măcar pe hazard, căci sunt și vieți ocolite de hazard. Încet-încet, este prinsă în vârtejul unei pasiuni înălțătoare, înăbușită, puternică și atât de deosebită de pasiunile de până atunci, care se legau și se dezlegau la fel de ușor. Când își vedea bujorii din obraz ofilindu-se, când tânjea după iubire, în dorința de a prelungi ultimele raze ale tinereții, îngrozită de singurătatea căreia i-a căzut pradă, hotărăște să își clădească propriul imperiu de una singură.

O regie perfectă, un regizor unic – Alex Maftei.

Eli Gîlcescu

După 12 ani

Nici nu stiu cum au trecut, dar, privind in urma, sunt fericiti. Au meritat toate scarificiile, pentru ca au trait mereu cu increderea ca, intr-o buna zi, soarele va lumina si pe partea lor, acolo, unde au pus speranta peste speranta, curaj langa curaj, ban langa ban. Au luat-o de la capat si azi, sarbatoresc 12 ani de viata. Poate ca este, pentru ei, cea mai frumoasa aniversare, dulce si plina de daruri de suflet, dar si eleganta in toata simplitatea ei. Da. Asta ii caracterizeaza pe ei: simplitatea in maretie si frumusetea sufletului. Pentru ca au un loc al lor, un colt al spiritualitatii, unde fac popas zilnic, si se hranesc cu o portie de bunatate si bucurie a pastrarii identitatii lor, pe aceste meleaguri straine, dar care i-a primit si i-a adoptat. Si asa cum sunt ei, s-au gandit sa petreaca aceasta aniversare alaturi de cei de ieri, cea care sa le aminteasca de bunii parinti carora le sunt vesnic indatorati si prietena lor, de tot atata vreme cat aniverseaza azi, fiica mea, Isabela. Ne-au aratat casa lor, micul palat sau marele lor univers creat de ei, si in care totul are ceva special. Sunt aceiasi si au vrut sa-si incalzeasca caminul cu staruinta si trainicie pe care le-au adunat vreme de 12 ani. Sunt neschimbati, poate mai siguri, mai stapani pe ei, dar fara ingamfare; poate mai respectuosi fata de munca si fata de bogatia lucrurilor, dar fara slugarnicie; poate mai atenti cu ei si cu cei din jur, dar fara umilinta. M-au impresionat si m-am bucurat ca au pastrat traditiile neamului, ca nu au uitat de unde au plecat, ca exista dorul de tara, de neam. Sunt datatori de energie care m-a inspirit sa scriu despre cei mai buni si fideli prieteni ai fiicei mele: CORNELIA, NICU SI VLAD. Am stiut ca trebuie sa ma grabesc sa scriu despre ei, sa zugravesc agoniseala lor in cele mai stralucite culori si cuvinte, ca nu cumva tot ce este atat de viu, in mintea mea, sa umbreasca, in vreun fel, minunatul tablou, asezat in punctual cel mai de rasarit al casei ca sa binecuvanteze familia, iar o candela, mereu aprinsa, sa le lunineze drumul si “sa imboldeasca caii inhamati la carul norocului”. Iar daca vor simti mireasma busuiocului sfintit, sa stie ca nu poate fi decat de la mine, in vreme ce ei vor lucra cu sarg la tabloul ce inca si inca se vrea continuat si extins. Daca timpul va fi generos cu mine, voi revedea acest tablou de familie de fiecare data si imi voi aminti de cei care ieri, in balconul unui apartament de bloc si-au faurit cele mai frumoase vise. Pana atunci, azi, in gradina casei, pot sa le spun “MULTUMESC”, si trag nadejdea ca prietenia noastra sa ramana trainica, sa-i sporeasca farmecul, cu bucuria revederii, azi si maine, mai mult ca oricand.

Aripi frânte

  „De unde ştiţi? Cine v-a povestit? Tata?” 

Am aflat cine l-a accidentat pe trecerea de pietoni. Printr-o minune a scăpat. Dar a rămas infirm. Avea 36 ani.

… „Să ştiţi că după Revoluţie – când eu eram deja pe picioarele mele – am vrut să merg să-l privesc în ochi... şi să-i spun că tot a trăit şi că nu avem nevoie de nimic. A luptat câţiva ani să-şi caute dreptatea, dar n-a avut nicio şansă. Am vrut să redeschid dosarul, dar mi s-a spus că e clasat. Şi apoi tata m-a rugat să nu mai răscolesc nimic.” 

Au avut grijă să-şi acopere urmele. Dureros şi revoltător. Liberi, cu pensii de lux, fără regrete sau coşmaruri, printre năpăstuiţii sorții.

Eli Gîlcescu

Strălucire

Suflete pereche

Să treci singur prin viaţă, să trăieşti în singurătate, acestea sunt cele mai mari coşmaruri pentru un om, dar nu şi pentru prietenii mei… Sunt aici de când se ştiu, pentru că sunt locurile copilăriei lor, strada şi vecinii, prietenii de joacă… Puţini sunt cei care au plecat (poate că numai pentru o perioadă), dar chemarea pământului a fost mai mare… Au copilărit cu Mioara, Tina, Cici, Cornelia… Se jucau împreună, hoinărind,de dimineaţa până seara, pe coclaurile din apropiere, că erau multe şi paşii lor ajungeau până departe… Erau anii cei mai frumoşi, ani ce au pus amprenta pe formarea şi maturizarea lor. Au crescut împreună, şi-au cunoscut familiile… Au băut apă de la izvorul boierilor, apă curată şi rece, potolindu-şi setea şi prelungind anii aceia minunaţi până-n zilele noastre. Că tot tineri şi copilăroşi îmi par, tot veseli şi fără griji, tot primitori şi curtenitori. Au ceva special în făptura lor, ceva ce îi deosebeşte de alţii, dar ceva ce te îndeamnă să le treci pragul, să revii iar şi iar, să te priveşti în oglinda sufletului lor, să te inspiri din sinceritatea şi bucuria de a oferi un dar, necondiţionat, să te molipseşti de nevoia imensă de comunicare, să cauţi mângâiere în clipele de deznădejde şi să admiri comoara unor suflete-pereche, strălucind în fiecare primăvară a vieţii, savurând din parfumul fiecărei floare din grădina lor… Şi trebuia să îi provocăm la amintiri din copilăria lor, din anii cei mai frumoşi. Erau atât de aproape, şi greu le-a fost să se întâlnească; greu pentru tânărul adolescent, atins de săgeata lui Cupidon, s-o îndrepte şi spre frumoasa de vizavi, s-o îmbuneze într-un fel, s-o facă să lase poarta deschisă, seară de seară, să-l aştepte şi să-i destăinuie fiorul ce pusese stăpânire pe el. Iar din vraja ce o vroia aruncată peste ea, făcând-o să guste din elixirul dragostei, puţin câte puţin, dar şi al vieţii, şi care să dăinuie în timp… A crezut în puterea iubirii, a alergat, fredonându-i numele, pe pajiştile întinse ale Ciocârlăului, adunând şi sărutând fiecare floare prinsă în buchetul de caprine, a alergat în calea ei, căci în inimă i se cuibărise şi o vroia tot mai aproape… A trecut peste oprelişti… Dar eforturile lui au ajuns, după îndelungi aşteptări, să prindă contur, să o îmblânzească pe tânăra copilă şi să-i accepte prietenia. Au fost atingeri de mână, au fost apropieri tandre, au fost vorbe de dragoste şi câte au mai fost, până când s-au învoit să-şi petreacă restul zilelor împreună. Aşa a început o frumoasă poveste de iubire, între cei doi adolescenţi, cu primul sărut, la poartă, într-o zi de vară şi continuă şi în zilele noastre, pentru că există frunze care nu cad în bătaia vântului, există oameni care nu se uită, ca cei din povestea mea… Că de n-ar fi povestea, n-ar mai fi poveste

Eli Gîlcescu