În rest, încrengături adunate
sub pleoape cu tot sfârșitul tău de toamne... Oare ce-aș mai putea s-adun să-mi
fie martor la zbateri în furtună, să dea impresia unei povești în care să aibă
crezare viața, mereu aceeași, străpunsă de singura dragoste care o înfruntă, mai
vară decât alte veri, cu plete în văpaie, mai suflet decât sufletul meu, acolo
unde ne-am putea legăna aromind printre flori?
Știi, mai port zâmbind, cântecul
atâtor veri, iubind, iubind, murind, o mască ascunsă-n pieptu’ sângerând, când lutul
doare în străfunduri, și drumu’ la nămiezi, cu pâinea istovită și ea de
porți închise, obloane trase... doar câini gunoieri și păsări mai îmbracă
praguri cu somnul clătinat de albul tot mai alb din noapte când mi-e teamă, doar
azi, acolo, între frunți, unde visele mă țin strâns împotriva îndoielii,
împotriva firii... mă rabdă, iar și iar, lumina
