A cincea întrebare

De parcă m-ar trezi

atingerea unei liniști

ca un suspin

(ne)tulburat

lovind din străfunduri 
glasul sângelui
peste prag de lumini

pe ape
dincolo de vis
de leagăn
prima zăpadă

cântecul meu

Eli Gîlcescu

Noul An

Noul An al celor de dincoace de dincolo, al celor aproape, al celor de ieri, neuitați, al celor arătați, citiți, îndrăgiți, candizi, al celor îndrăznind, aproximați, care ne știu rostul, ne potrivesc mersul, după suflet, într-un Nou An, nu oarecare, cel adevărat, al tuturor și la rând, cel bun, binecuvântat, în tihnă și armonie, cu gândul limpezirii, iluminat!

Eli Gîlcescu

Iernile mele

De parcă m-ar trezi

lumina 

abia atunci

ca un suspin

prima zăpadă

cântecul meu
netulburat

Eli Gîlcescu

Cea mai tăcută iarnă

Buimăcită de ce a văzut 

atât cât a putut  să vadă

noaptea

n-a auzit dimineața

când mi-a lăsat

cea mai frumoasă iarnă

Eli Gîlcescu

Orbitor de frumoasă

Azi

în plin nicăieri

iarna


Eli Gîlcescu

Doar Crăciunul, azi, atât de dumnezeiesc

                               „Dar știi și tu că orice sărbătoare e o tristețe în singurătatea mulțimii“ (Mihai Măceș)

Astăzi, Dumnezeu nu suferă... Nici pentru că nu m-am rugat îndeajuns, nici pentru că am lipsit de la Sfânta Liturghie... E bun cu mine, chiar dacă nu am sărutat crucea înainte de Crăciun și am uitat de milostenie, azi... nici stea într-un vârf de brad n-am așezat pentru sufletul născut din nou, pentru fiecare zi. Dar Dumnezeu este bun cu mine, azi, când ascult colindul, până la jumătatea drumului, atât, ținându-mă de mână, tot mai de departe, până când  cealaltă jumătate, până acolo unde nimeni nu mai știe, nimeni pe lume

Crăciun cu dumnezeiască rodire!

Știai că tot ce atingi azi este dumnezeiesc?

Chiar și sărutul și fiecare gând, cuvânt, fiecare clipă petrcută în lumină...

Dar o carte când atingi, uiți de tine și trăiești povestea ei, povestea care așteaptă

Crezi că ninge de Crăciun!

Să mă pot întoarce într-un joc de cuvinte, acolo unde am rămas, să-mi amintesc, să-mi amintesc tot, în mijlocul unui colind, să zâmbesc până într-atât încât să-mi imaginez o poveste, o întâmplare miraculoasă dintr-o altă iarnă, să aud cum cântă pământul, să-i simt neliniștea, aceeași durere... inima mea, a ta, pentru care există ceva la care nu pot renunța, oricât de tristă aș fi, Crăciunul  într-o altă lumină, într-o altă lumină ninsoarea, scuturându-se toată, ca de un dor, într-o altă lumină, bucurându-ne.  Știai că tot ce atingi azi-mâine este dumnezeiesc? Chiar și sărutul și fiecare gând, fiecare clipă, chiar și amintirile, într-o altă lumină, în mijlocul acestei lumi, acum râzând, acum plângând

Eli Gîlcescu

Te aștept

În noaptea de Crăciun

„ca o zăpadă de demult“

Eli Gîlcescu

Cântând zorilor

Până când dimineți 

asfințind în tăceri
vatra  cu gust de păduri
până când la ferești
și în zori

tot mai departe

inima mea

până când

Fără de tine

Mă-ncearcă de o vreme

ca o teamă

de n-ai să vii 

de strigăt

de n-ai să vii de dor

de noaptea ce-ai strivit-o

ca toate celelalte

în urmă risipite

de n-ai să vii de iarnă

de toamnă și de ploi

atâtea neînțelesuri

de îngrădiri

de noi           

un cântec de împăcare

pe neașteptate

întorși pe alocuri suntem

iarna

în care ești și tu

Eli Gîlcescu

O dimineață de cald

M-ai întrebat dacă mi-a fost vreodată frig de oameni

ca și cum ar mai fi o clipă

necumințită

acum

până când în urechi aud clopote

împărtășind

dimineți fără soare

cu gust sărat ca de lacrimi

nu știu de ce

chiar nu știu

de ce mi-a fost frig și de tine

Eli Gîlcescu

Crăciun verde

Deasupra frunții

mai clare atingeri

icoană-n lumină înalță

un dor

de plutire trupului meu

azi

strălucesc iar

Câtă vreme...

Îți desenez un gând

la nesfârșit

de teamă să-l pierd

odată cu pământul care duce la vale

al tău glas

Eli Gîlcescu

Pierzania iernii

Până când strigătul meu

vinovat

pe un pumn de pământ

tot urme

zăpezi

tot iarnă va fi

tot frig

Eli Gîlcescu

Auzi...

Acel cântec necântat

până la capătul lumii

numai pentru noi

Eli Gîlcescu

Iarna

„Dacă nu ne-ar căuta, nu ne-ar găsi.“

Oricât timp i-ar trebui

până când dimineața

jucând tăcerile

pe alt tărâm

ar trece-o toată

în dulcele amiezii

până când zăpezile
lumini aprind în noi

Eli Gîlcescu

Și amintirile... ca o chemare

Cum încep să scriu

cum mi se face dor

să măsor clipa dintre noi

venind de peste tot și de nicăieri

noapte de noapte

cu mersul orb nelimpezit

tot mai aproape dimineți

sărutând

Amintirile... ca o chemare !

„În momentul cînd îți pierzi rațiunea de a mai exista, trebuie să-ți faci o filosofie de viață în care să consideri că mai ai de ce să trăiești.“ (Ileana Vulpescu)

Sărutul fără noi

Și azi și mâine ninge ireal
și încă nu-i apus
nici grea visare
într-un sărut
strivit în zori
de alte lumi 
părând că vin de nicăieri
și-acelea de prisos 
tresărind
te pierd mă pierd
mă sânger
de câte ori 
desculță în zăpadă

Eli Gîlcescu

Fără drum

Au rămas urmele tale

pe fiecare ochi de lumină

încă și încă lumină

de oriunde

cheamă

mă cheamă

Doar visez

Să fiu cu tine

să mă îndrăgostesc

să-mi aduci înapoi dimineața

în culori de liliac înflorit

dimineața cu cireși în rugă

unde totul e la locul lui

să mă lași

undeva prea aproape

sau prea departe

să mă rătăcesc

într-un niciunde

pe veci

Eli Gîlcescu

Și câte toamne între noi

Un du-te-vino rătăcit

în altă toamnă

aud ploi

un freamăt sub un cer străin

iubim urâm și înnoptăm

izvoare în tăceri adânci

uitate liniști în cuvânt

lăsând sărutul iarăși mut

prea multe inimi tulburând

sărutul care n-a roșit

până când... 

Și noaptea

„ca o lene, aşa de 'ncet se duce!...“ 

prin tăceri absurde

isterizându-mi visul

respiră greu

suspină din nimic

ca un descânt

din ce în ce mai trist

nu seamănă cu noi

nici cel de ieri fior

Eli Gîlcescu / Vintilă Horia

DUSÎNTORS

Din clipa de ieri mai mult... zilenopți

cu pleoape închise, ceas de ceas,

când floarea de sus ascunde un joc

alt braț adormind alte lumi, alt glas

o clipă în inimi de cearcăn albit

tulburate ape de lacrimi de-ajuns

izvoare pierdute, cât le jertfim     

în dulcele-amiezii, tot mai aprins

departe lovind alt dor nesupus,

de dragul tău, aceleași iubiri

mugurind, înflorind mai mult, mai înalt,

una cu tine-n tăceri să ne fim

pentru ziua de mâine, iar încercări,

alt timp al celui neîncercat,

prea puțin timp mai avem

de neauzit, de neînțeles

prea târziu

Ecouri

În miezul unui vis

încolo și-ncoace

la solstițiul pur al pietrei
printre tăceri de nepătruns

dacă ar mai fi să ajung

până la tine

înainte să se strice toamna

de Crăciun

Eli Gîlcescu

Am plâns prea puțin

... fără tine 
iarna

scuturându-se toată

ca o poveste de Crăciun

Eli Gîlcescu

În cel mai lung vis al meu

Iarna va fi mai mult decât un soare

pe neașteptate
un brad de Crăciun

Eli Gîlcescu

Zori de hiacint

Am atins universul atât de știut

atât de aproape de

altfel de cer-anotimp
iar strigătul meu 
de e viu sau cântând 
zori de hiacint 
până când
până când
mă las țărână 
„să cresc din iarba pe care o iubesc“

Eli Gîlcescu

Îmi pare tot mai departe dimineața

Printre strigăte sălbatice

nu mai dau beznei răgaz

nici durerilor până la capăt

sar peste noaptea mâniei aprinse

și iar strigăt până în ziua de azi

tot în necaz se vor cutremura toate

tot în pustie ne vor urni 
tot

Dansul nopților

Introspecție

Am ales toamna să semene cu cea de azi

cu seninul de un albastru neobișnuit

îmbujorat într-o parte

dimineți

în plină lună a visurilor

cu totul în voia lor

să-mi privești în ochi

oriunde toamna

de dinaintea nopții de pe urmă

neaflatul nicăieri

fără să însemne mai mult

prea târziu noiembrie

nicăieri

Celebrând viațamoartea

M-am săturat de toamne
hăituite

ca o sălbăticiune
se uită drept în ochi
înaintea zorilor

Îmi taie pofta de viață
mirosul morții

Eli Gîlcescu

Te-am citit toamna

În cel mai lung vis al meu

precum florile-n zori
coborât pe pământ

alt zbucium de plâns 

până când apele dorm

cu gândul acelui timp depărtat

în ciuda toamnei de ieri

ca și cum n-ar fi fost 

ca și cum nu va fi

Eli Gîlcescu

Ești singur

Azi
și acum ascultând 
ca un ecou ireal 
și al nimănui
dintr-un pumn de pământ
cad toamne 
în povești
cad 
ghemuite
printre ploi
noapte de zi
de departe
noiembrie 
până lumină 
dincolo lumina

Ești singur
și plouă în toamna ta

Eli Gîlcescu

A cui toamnă ești

 

... atunci când începi să roșești

încurcată de dor
acolo unde sărutul împreună tăceri

și cerul prea mic

prea gol

atunci                                  
fără vreun gând răvășit
doar pași

pași greoi pe la fiecare

să-mi dea înapoi secunda de ieri

fiecare oră din zi și din noapte

până când toamne vor fi

tot dor pe aici

cine știe cât
cine știe cât

Eli Gîlcescu

                                                                               

Când toamna pleacă, vine

Dacă toamna ar putea vorbi

nedeslușite priviri

ca o senzație spre nicăieri,

priviri, îndoieli, prea multe rătăciri,

toate la un loc, în același timp,

fără milă...

Dacă toamna ar putea vorbi

să-i auzi de aproape

fără neliniști însăși făptura

fiecare zi,

atât cât să nu uiți

ce toamnă ar fi putut să fie

(Des)CÂNTEC IUBIRII

M-ai îndepărtat fugind...

să descânți ploaia

cu glasul meu să mângâi,

să aud cum ochii arși de trudă      

răzbat către lumină prin ramurile goale

să văd cum se petrec, cum plâng,

cum se înfioară, cum stârnesc

freamăt peste fiecare piatră,

peste frunze

cum își aud sfârșitul

cum tac.

Mă caută cărare

Când  ai lăsat tăcerea

să strângă zile-rugi din urmă     

un surâs de stele

cu voie, fără voie, vetre,

la-ntâmplare, bătăi de inimi,

neguri aruncă pe pustii

adevăr să înviez

și astfel să găsesc o cale,

departe să alerg, să stau,

să nu auzi cum strig

Toamna și cât mai rămâne din ea

Mi-e toamnă într-o clipă

prea departe de propria umbră,

de zgomot, de lume,

de răni care dor,

neștiind încotro s-apuce

Simfonie într-un strop de ploaie

Cum să-ți fiu sărut de o clipă

cu ploaia în spate

grădina sluțită și vetrele sparte

mult, tot mai mult

răscolind cântecul sacru

de aproape

pământul cu apele plânse

încă o dată frunza

dincolo de lumi

cheamă

De a fi ce-am fost

Când mi-am rostit povestea

Încercatu-m-au dureri

Iartă-mi-le, Doamne, toate

Tot

Orice noapte zi

Ceruri condamnate

Neîmblânzite firi

Strigătul întors

Smuls  din rădăcini

Din ape

Împreună-mă cu tot

Și toate

Într-un colț de lume

Lumină-mă, dacă ți-am fost

De mai există toamne

Cu  pumnii strânși de lacrimi, mușcând din ziduri ape

Și liniști fără sprijin, să arunc iar bucurie,

Seara dimineaţa la amiezi, glasului meu