Nu ai voie să îmbătrânești

În alte lumi duc urmele tale

ca cea din urmă ninsoare

atât

a rămas

și

n-am făcut nimic

să ies din iarna

de plângeri

când se strâng și mă strâng

amintiri

până inimi

ating

o singură floare 

muzici de vară și dorul de tine

Eli Gîlcescu

Semne

Uneori simt că ești aproape

și închid ochii când

n-am nimic

nici pentru cine trece

nopțile

visând

ceva

ce numai Dumnezeu

poate

să asculte

fără să mă tem

Eli Gîlcescu

România gurilor știrbe

„În răs­tim­pul aces­tor opt zile, n-am plâns cred nici mă­car o sin­gu­ră dată, aşa cum nu plân­geam nici acum când îi pri­veam chi­pul cia­no­zat con­turat pe al­bul per­nei şi po­li­te­ţea de­cen­tă a tru­pu­lui aliniat im­pe­ca­bil cu care ne-am obiş­nuit să pri­mim moar­tea. Este ui­mi­tor să con­staţi cu câtă apli­ca­ţie şi pre­ci­zie func­ţio­năm în ase­me­nea mo­men­te, cum din preaj­ma ce­lor mai iu­bite fi­in­ţe fa­cem să dis­pa­ră in­fle­xiu­ni­le vi­zi­bi­le ale ini­mii şi lă­săm loc nu­mai pen­tru ges­tu­ri­le care tre­buie cu ade­vă­rat fă­cu­te. În ase­me­nea mo­men­te suntem reci şi exacţi şi înde­pli­nim cu o com­pe­ten­ţă sur­prin­ză­toa­re lu­cruri pe care până atunci nici mă­car nu le ima­gi­na­sem sau pe care, evo­cân­du-le, le în­so­ţeam cu un fri­son de re­pul­sie. În ace­le opt zile l-am băr­bie­rit zi de zi şi am con­sta­tat cu câtă bu­cu­rie se lasă în sea­ma aces­tui ne­voit răs­făţ, el care îşi re­fu­za­se răs­făţu­ri­le vie­ţii sau care avu­se­se prea pu­ţin par­te de ele. Nu fă­ceam aces­te ges­turi mă­run­te pen­tru că eram prins în­tr-un sce­na­riu mi­to­lo­gic — el era ma­re­le Noi­ca, iar eu în­­vă­ţăce­lul umil —, ci pur şi sim­plu pen­tru că îl iu­beam. Am aflat atunci că ori­ce iubire, pen­tru a fi si­guri că este ade­vă­rată, tre­buie să trea­că proba ges­tu­lui care în­de­ob­şte pro­voacă silă. Eu, care refu­za­sem până atunci să iau cont de exis­ten­ţa bio­lo­giei şi de eşe­cu­ri­le ei şi care în­tor­se­sem ca­pul cu dez­­gust din faţa in­fir­mi­tă­ţi­lor vie­ţii, i-am ma­sat zilnic pi­cioa­re­le, l-am şters de trans­pi­ra­ţie şi l-am schim­bat, i-am cu­ră­ţat după fiecare masă pla­ca den­ta­ră sub je­tul de apă al chiu­ve­tei, cu fires­cul cu care îmi spă­lam mâi­ni­le. Nu exista în toa­te acestea nici urmă de evla­vie, ci doar iu­bi­re griju­lie, acea iu­bi­re care apa­re în faţa unei fi­in­ţe iu­bi­te în restriş­te şi care o trans­for­mă, prin în­suşi acest fapt, în co­pi­lul tău. Ne­a­ju­to­rat, fără dinți şi iu­bit, Noi­ca de­venise în ace­le zile co­pi­lul meu.” Gabriel Liiceanu, România gurilor știrbe

Arată-Te !

Să-mi amintești de ce trebuie să trăiesc

liber de toate astea

liber

Eli Gîlcescu

Mă pierd

În miezul pădurii

printre neliniști

mai sper

că  nu am pierdut totul

că încă nu am murit

Eli Gîlcescu

Încă aștept

Cum Cel ce nu uită

Să ne aducă alături

Până în zori

Eli Gîlcescu

Un poem delebil

Înaintea zorilor

tot urme de tălpi goale

nimic printre noi

Eli Gîlcescu

Așa cum ai spus

... când totul sfârșește în noi
doar umbra căzută sub ierni
ne seamănă într-atât 
în nimic

Eli Gîlcescu

Numai copiii știu ce caută

Atunci când

Mi-au spălat faţa
lacrimile tale
tăinuite

în mustul zăpezii

s-au împăcat cu mine

Eli Gîlcescu

Se zguduie cuvântul

E prea mult să mai aștept noaptea

pe care n-o prevăzusem

de atâta timp călătorește

și dorul

mai neinspirat

când tot mai multe porți se închid

într-un vis

singuratic

e prea mult să aștept noapte de noapte

ziua

să „arunci cuvintele mele înapoia ta“

e prea mult să-ți ofer o floare

e prea mult să mai tac

Eli Gîlcescu

Un brânci

Când 
patimi nesfiite 
dintr-odată
simțind o oboseală de moarte
și acest hârșit de glas
în fiecare zi
altfel
până îmi adună toate visele

Eli Gîlcescu

Se întorc tăcerile

Înșiră ploi îndrăgostite 

mai aproape 

să nu aud cum strigi
într-un azi

de neînțeles

până când

îmi recunoști sărutul                 

atât de tăcut

nemaisemănând cu altul

visând

Eli Gîlcescu

E prea mult

... sau prea puțin

un fulg de zăpadă într-un infinit de 
tăceri

acum 
când mă înspăimântă atingerea lor

Eli Gîlcescu

Un alt anotimp

Când dintr-o dată        

clipa neclipă

lovind cu-ndoieli

alte lumi 

când liniștea doare

și doare 

un gând 

ca o povară

singuratic amurg 

rătăcit între noi

când totul un strigăt

când totul 

nimic
e tot ce mai pot să îndur

Eli Gîlcescu

Neliniști

O, de-aș ști ce cauți

de-aș ști acum

amestecându-te ninsorii

amirosind a mied

ți-aș lăsa și rozmarinul

cu un sărut zvântat de furii

abia azi

când mă ning

ale tale depărtări

Eli Gîlcescu